Cele patru modele ale relatiilor publice
În 1984, doi autori americani, James E. Grunig şi Todd Hunt, au constatat că între teoria şi practica relaţiilor publice există o diferenţă greu de tolerat.Grunig şi Hunt au studiat exemplele de comunicare relevante din punctul de
vedere al relaţiilor publice pe o perioadă de mai bine de o sută de ani, urmărind variaţia unor indicatori de tipul: fluxul comunicării, poziţia celor implicaţi în procesul de comunicare, calitatea informaţiei transmise, respectiv valoarea de adevăr a acesteia, scopul pe care organizaţia emitentă l-a urmărit prin transmiterea acestui mesaj etc. Utilizând această metodologie, autorii au identificat patru modele de relaţii publice, pe care, iniţial, le-au asociat anumitor perioade istorice.
- Modelul impresariat/publicitate (press-agentry/publicity model)
Acest model este caracterizat de o comunicare unidirecţionala , dinspre organizaţie către public, în care adevărul nu este calitatea esenţială a informaţiei transmise. Scopul comunicării este unul propagandistic, de promovare a credinţelor organizaţiilor, iar strategiile de comunicare folosite nu se încadrează într-o matrice fundamentată teoretic. Modelul apare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiind specifică acţiunilor de comunicare desfăşurate în perioada 1850-1899 de P. T. Barnum, considerat, de altfel, promotor al modelului.
- Modelul informării publice (public information model)
Ideea centrală a acestui model, care a fost iniţiat la începutul secolului XX de Ivy Lee, este aceea de a transmite publicului cât mai multe informaţii despre organizaţie. Comunicarea rămâne unidirecţională (one-way communication), nefundamentată teoretic, dar utilizează informaţie reală şi cât se poate de completă . Observăm aici prima schimbare în filosofia relaţiilor publice: nu mai este vorba despre a câştiga publicul cu orice preţ , chiar şi cu preţul minciunii, ci vorbim despre o politică de transparenţă , în care adevărul este elementul care leagă publicul de organizaţie.
- Modelul relaţiilor publice bidirecţionale şi asimetrice (two-way asymmetric model)
Acest model aduce a doua schimbare de conţinut a relaţiilor publice: se renunţă la sistemul comunicării unidirecţionale, pentru a fi înlocuit cu un sistem bidirecţional, în care feedback-ul joacă un rol important în procesul de autoreglare. Pasul însă este incomplet. Prin înregistrarea feed-back-ului, organizaţia este interesată numai de acele elemente care pot ajuta emiţătorul în atingerea obiectivelor sale. Prin urmare, cele două fluxuri nu sunt simetrice, organizaţia fiind cea care controlează comunicarea. Modelul, al cărui promotor este Edward L.Bernays, apare în anii 20 ai secolului trecut, perioadă în care, în disciplinele comunicării, se intensifică studiile asupra persuasiunii şi opiniei publice, respectiv începe să se conştientizeze importanţa feed-back-ului.
- Modelul relaţiilor publice bidirecţionale şi simetrice (two-way symmetric model)
Acest model poate fi considerat ultima frontieră în evoluţia relaţiilor publice. Noutatea constă în faptul că feed-back-ul este nu numai un instrument prin care se studiază posibilităţile de a atinge obiectivele organizaţiei, ci şi o modalitate de a identifica acele nevoi ale publicului care pot fi acoperite prin politicile practicate de organizaţie. Interesul publicului contează în egală măsură pentru organizaţie ca şi propriul interes, iar relaţiile publice sunt performante numai dacă mediază între cele două interese, astfel încât ele să atingă punctul de echilibru. Comunicarea poate fi iniţiată de organizaţie sau public şi nu se mai poate vorbi de un control strict al uneia din părţi, ceea ce justifică bidirecţionalitatea şi simetria modelului. Între organizaţie şi public se stabileşte un parteneriat de lungă durată , în care fiecare îşi asumă anumite responsabilităţi.
Modelul a fost iniţiat de Edward L. Bernays şi alţi profesionişti ai relaţiilor publice care, în anii 60, au fost preocupaţi de redimensionarea domeniului prin aşezarea lui pe fundamente etice şi deontologice.
